Ne-a pus să zicem cuvantul ăsta. Stat în gât, emoționat, gol, lacrimi n-am văzut - ar fi fost și culmea - dar nu a ieșit de două ori la fel.

Ar trebui să spun că asta e o postare în care nu mă voi forța să urmăresc un subiect. Mi se intamplă des să incep să povestesc ceva, și pentru că vreau să redau un context, să ajung la întâmplări care nu au nici o legătură. Ca-n viață!

Poate am fost mai atent la situațiile în care m-am regăsit. De fapt, da, știu că am fost!

Nu știu câte adevăruri general valabile există despre viață, dar îl știu pe ăsta: e interesantă!

E interesantă de la momentele în care tot cerul cade pe tine, și metrii care te despart de ea înseamnă de fapt un infinit, și nimic nu mai are nici un sens pentru a exista, până la momentele în care te duci la alergat cu banda de monitorizare a pulsului, nu pentru ca ai de gând să dobori vreun record, ci pentru că vrei să îți vezi inima atunci când o vezi.

Cred că momentele pentru care trăiesc sunt cele în care toată intuiția îmi e dată peste cap. Persoana care mă poate minți oricând, dar orice ar spune devine realitate în momentul în care vorbele îi ies pe gură, persoana care nu o să știe niciodată pentru că nici eu nu știu, my impossible girl, cei cu care doar simt, fără să știm.

Lucrurile pe care le trăim de 1000 de ori în capul nostru înainte ca ele să se întâmple, lucrurile la care nici nu ne-am gândit vreodată și când ne trezim cu o cheie nouă alăturată cheilor noastre nu știm ce să facem cu senzația aia, așa că o ținem strâns toată ziua în pumnul stâng. Când știi că aeroportul e departe, și faci o oră până acolo, dar totuși nu-ți dai seama că pleci din celălalt capăt de oraș și că o să faci peste două, dar în 2 minute ești în stație la 368 și ajungi cu suficient timp înainte încât să ți se dezghețe buzele și să-i poți spune "Bine ai venit!". Când te trezești din operație și întrebi dacă sigur e gata, că a fost prea ușor.

Acum niște ani a dat un tren peste mine. Nu vroiam să fac o chestie, dar cu "trebuie" înainte am pornit să o fac. Mi-a mers atât de bine încât a dat trenul peste mine. De bine ce am făcut chestia aia, a ajuns lemn de foc peste încă niște ani. Anul trecut, pe la începutul lui octombrie, am vrut să fac cuiva o surpriză. Nu era singurul lucru pe care vroiam să îl fac în ziua aia. Pe restul nu le mai știu, știu doar că se nimerise o vineri aglomerată, dar m-am încăpățânat să le fac pe toate. Cred că dacă aș fi avut telecomandă pentru mijloacele de transport nu aș fi reușit să le sincronizez atât de bine. Țin minte că totuși la un moment dat ceva nu a mers chiar perfect. Nu știu câți dintre voi ați căutat lumânări din alea de tort, cum aveam când eram mici, de o singură culoare, sau, puțin mai târziu cu spirale colorate - albastru cu alb pentru băieței sau roz cu alb pentru fetițe - dar au fost mai greu de găsit decât mi-am închipuit. Peste tot erau doar cu cifre, dar ce înseamnă două cifre care adunate dau 8 pentru un suflet de 8 ani? El vrea doar să vadă bucuria flăcării care arde pentru el! Și cu ocazia asta am ajuns iar în cofetaria mea de suflet, în care nu mai intrasem din dimineața în care m-am trezit la 6 ca să ajung la 6:20 acolo, să fiu primul la coadă, dar coada era deja suficient de mare încât ajunsesem să stau în dreptul altei cofetării.

Insomnii n-am avut niciodată. Chiar și în cea mai neagră zi - sau mai bine zis în cea mai albă noapte - știu că fizic aș fi adormit în 30 de secunde dacă mi-aș fi pus capul pe pat și aș fi făcut orice care să îmi oprească gândurile, cum ar fi - de exemplu - să număr până la 30. Acum ceva timp am avut niște nopți în care chiar mi-a venit greu sa adorm, fără motiv. Stânga / dreapta / dreapta / stânga-mprejur! Nu și nu! Și chestiile astea, simptomele și leacul, s-au repetat în fiecare noapte. Nu aveam parte de pace până nu-mi dădeam seama că mă stresez de faptul că nu pot să dorm, când aș putea să mă bucur de momentele alea sincere, să mă gândesc la orice. Ultimul lucru pe care mi-l aminteam dimineața era decizia de a mă gândi la altceva în afară de obligația de a dormi.

Nu știu voi cum alegeți parolele, dar eu am pe telefon o sumă. O sumă de pe o factură. Cred că doar prietenul care mi-a plătit-o ar ințelege de ce, fără să îi explic nimic.

Aveam la un moment dat o conversație pe tema "cât de deschis ar trebui să fii într-o relație", capitolul "chestii de dinainte de relației". Am susținut, simplu: "tot". Nu știu dacă am argumentat bine atunci, dar vreau să o mai fac o dată.

Unele chestii nu convin. Altele chiar pot dăuna. Dispare o parte din mister. Dar cu persoana aia, a ta, ești una și același, sunteți un suflet în două trupuri [joined at the hip, joined from within]. Bun sau rău, e ea, persoana ta. Cel mai bun argument, necăutat, pentru asta a fost atunci când cineva mi-a spus o întâmplare. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu 2 minute înainte ce părere am, nu aș fi avut cuvinte prea frumoase. Din secunda în care am auzit întâmplarea, nu doar că nu mi-am schimbat părerea despre pesoană, ba am apreciat-o mai mult pentru sinceritate, am iubit-o pentru alegerea de a se arăta vulnerabilă, și de atunci văd cu alți ochi întâmplarea [în general, nu a ei, a persoanei]. Chiar atât de puțin crezi că însemni pentru mine, încăt să renunț la tine doar pentru că m-ai trădat? 

Țin minte poveștile bunicii mele si a fraților ei, din al doilea război. Să nu îți vezi familia 7 ani, să nu știi dacă trăiesc sau nu, să lupți în același război cu frații tăi, dar de tabere opuse, să te întorci acolo și să îți regăsești familia, să stai tot timpul ăsta cu capul sus și să faci în ciuda tuturor neșanselor lucruri care ar fi greu de făcut chiar cu tot ajutorul familiei și al prietenilor. Și să rămâi demn, de neclintit în convingeri, să obții totul fiind onest și fără a-ți vinde sufletul. Știți bancul ăla care zice că trăim într-o lume în care o pizza ajunge mai repede decât o ambulanță? Dar hai sa ne uităm și înăuntrul nostru și să recunoaștem că un contract pe 2 ani semnat cu orange are mai multe șanse sa ne țină "legați" decât faptul că i-am zis cuiva "te iubesc".

Deci hai, încă o dată, ce înseamnă familia pentru tine?