Pe măsură ce încep să mă înțeleg mai bine (și indirect pe cei din jur) îmi dau seama că lucrurile spre care aspirăm, fie că vrem sau nu să recunoaștem, nu sunt rutina, banalitatea sau conformarea, ci tocmai cele care ne fac diferiți, chiar dacă de multe ori părem nebuni sau excentrici.

Dacă ajungem în punctul în care putem recunoaște asta nu e mai ușor, pentru că ușurința nu ar trebui să fie ceva după care să tânjim, ci e mult mai frumos drumul nostru. Nemaifiind preocupați cu masca banalului ne putem roti privirea în orice direcție vrem sau ne poartă destinul. Și în situația asta nu mai este lucru trist să ne lăsăm purtați de destin, ci este chiar o posibilitate de a ajunge în locuri (sau stări) în care doar întâmplarea ne poate duce, nu alegerea conștientă.