Țin minte un moment de acum doi ani în care eram pe drum spre parc și aproape că n-am reușit să ajung. M-am oprit de cel puțin 5 ori pe drum, de fiecare dată neștiind dacă să mă întorc sau să merg înainte. La unul din 3 pași chiar îmi scăpa piciorul din cauza durerii. Unde mă duceam eu totuși? Să alerg! N-am reușit să alerg, am ajuns până în parc, am încercat să alerg, după care am stat vreo 20 de minute întins pe iarba udă.

Nu fac atât de mult sport pe cât mi-ar plăcea, dar atunci când fac e una dintre cele mai mișto senzații. Dincolo de beneficiile fizice pe care mi le aduce sportul, și chiar mai importante decât astea sunt cele psihice. De ori câte ori vreau să mă opresc și nu o fac simt că am de ce să fiu mândru. Iar la final, când văd că toată "munca" a rezultat într-un timp mai bun, fiecare secundă câștigată e chiar de neprețuit. Penultima dată când am alergat am câștigat 14 secunde, iar când am văzut ceasul nu-mi venea să cred. Ultima dată când am alergat am mai câștigat 34 de secunde. În momentul ăla am zis că chiar dacă mi-a fost furată bicicleta (mă duc cu bicicleta până în parc) nu o să-mi pară rău.

Pentru mine sportul restabilește niște valori pe care în viața orașului tind să le uit. E o metodă perfectă de a mă evalua, pentru că nu trebuie (și nici nu pot, chiar dacă aș vrea) să mă compar decât cu mine însumi.