Se pare că și când eram mic mă uitam la cer și la sufletele care îl străbat. Așa am văzut multe-multe ciori. Treceau în serile de iarnă pe deasupra blocurilor. Bunica mi-a zis că au treabă la o gropă de gunoi și că dimineața se duc să caute mâncare iar seara se întorc. N-am înțeles unde se întorceau, pentru că nu mi le imaginam având cuiburi. Dar se întorceau. Le-am vazut și ieri, pe același drum bătătorit. Am vazut unele care doar planau și vântul le ducea fără să pară că ele depun vreun efort, altele care dădeau de zor la vâsle, altele care se jucau și altele care se suisera în autobuz și nu aveau vreo așteptare măreață de la călătorie.

Și era una care s-a zbătut vreo 3 minute pe loc. Dădea din aripi de parca o făcuse mă-sa cu un colibri. Sau poate avea doar soft de colibri. Vântul n-o slăbea deloc. Nu știu daca era bolnavă, proastă sau chiar călcase pe coada un pui de uragan. Dar, după ce s-a zbătut cât a putut, sau cât a vrut de mult a întins aripile pe cer devenind cea mai mare cioară de la sud de pod. Nu cea mai frumoasă, pentru că în lumea ciorilor frumusețea e detronată de malacie. Și s-a lăsat dusă de vânt. Culmea e că vântul nu a dus-o chiar într-o direcție total diferită. Dacă ar fi zburat un an ar fi ajuns să doarmă într-un marsupiu mai gri în loc de unul mai roșu, dar tot "pe acolo".

Ce mi-a plăcut e că nu s-a întors, nu s-a uitat nicidecum în stânga sau în dreapta. A întins aripile și a sărit. Mi-ar plăcea să cred că și-a zis în gând "aventură, păzea că vin!", dar cred că de fapt ciorile nu au "un gând".