Nu mai stiau de unde incepuse, dar trebuia sa se termine. Adevarul e ca viespile le urau mult mai tare pe albine decat le urau albinele pe viespi. Albinele nu atacau niciodata primele, chiar daca ar fi fost o victorie sigura. Si asta a inceput sa se vada in timp, caci coloniile albinelor erau tot mai rare.

Dupa un timp, viespile chiar erau sigure ca vor castiga, si nu greseau. Au prins chiar ultima albina, au torturat-o pentru a afla daca mai exista vreo colonie, dar nu au aflat nimic.

Stiau ca o pot omora oricand, dar vroiau sa stie ca este intr-adevar ultima. De la un moment chiar isi faceau griji ca aceasta ultima albina este atat de rezistenta in fata durerii. Nu mai aveau loc pe corpul ei unde sa incerce alte forme de "convingere".

Dar intr-o zi spaima lor a prins viata: au prins o noua albina!

Dupa ce au chinuit-o pana s-au convins ca nu stie nimic au inghesuit-o impreuna cu prima in acelasi fagure.

Prima albina auzise cand cea de-a doua fusese prinsa. Chiar si viespile se mirau de ce incercase prima ca sa scape: sa intre in casa unui om si sa se ascunda intr-un pahar! Si ar fi scapat daca betivul nu ar fi vrut sa bea chiar atunci. Oricum, nimeni nu s-ar fi asteptat sa il intepe, sperand ca va pune paharul cu gura in jos si ca viespile nu vor putea ajunge la ea.

Cum ti-e si cu ghinionul asta: l-a intepat degeaba pe om, caci acesta a scapat paharul, si cand ea s-a trezit era deja inconjurata de viespi. Viespi socate de faptul ca ea a ales sa ramana jumatate si apoi sa moara chinuindu-se doar pentru a incerca sa scape.

"Doar", asa ziceau viespile! Chiar nu inteleg nimic si nici nu merita sa ne extermine o specie asa salbatica si monstruoasa - gandea prima ...

Cand li s-au intalnit privireile, cea de-a doua a avut un moment de bucurie, dar acest moment a fost foarte scurt. Cealalta a crezut ca din cauza durerilor, dar nu era asa. Oricum nu prea mai simtea nimic. Mai avea cateva clipe de trait si chiar dupa tot ce patise fizic, cel mai tare o durea sufletul ca aceasta nedreptate, disparitia lor, se va intampla.

"Sa stii ca nu e in zadar, mai exista o speranta! Avem un adapost in ultimul prun din livada. Este nevoie de ceva timp ca larvele sa devina soldati, de asta s-au ascuns cei din roiul meu, dar istoria nu ne este scrisa inca!"

Si cu asta a vazut o bucurie in chipul albinei care mai avea doar cateva momente de trait. O bucurie ... ciudata ...

Atunci a inteles ca de fapt nu ii spusese secretul unei albine care avea nevoie de speranta in ultimele ei clipe, ci unei viespi care si-a lasat acul si jumatate din corp smulse, care si-a rupt antenele si si-a despicat picioarele pentru a reusi sa-i castige increderea.