si mai multa lume, si mai putini oameni
Despre ..pisiciBlogArhiva blogGalerieSeriiComercialblog rss
 
Furtuna
2013-12-06 20:47:59
Pescarusii sunt niste pasari misto. Nu sunt albatrosi, dar cine e? Povestea acestor doi pescarusi a inceput, pentru mine, acum cativa ani, din intamplare, cand stateam langa un camp proaspat arat. E doar un fapt neimportant ca pe atunci erau berze si ca venisera cu vreo 60 de prieteni. Cred ca se facusera berze special pentru mine, ca sa imi arate cum se simte cineva stand in ochiul unei tornade formate din berze. A fost cel mai perfect moment pe care l-am avut singur. Si pentru asta le multumesc.
Mi-au spus multe lucruri, dar niciodata daca au facut-o special sau nu.
Cred ca intr-un fel au facut-o si ca sa se intalneasca. De cunoscut se cunosteau unul pe altul la fel de bine pe cat se stia fiecare pe el insusi, dar nu se intalnisera vreodata.
Pe masura ce se inaltau in spirala se vedeau din cand in cand si aveau un sentiment de familiaritate. Familiaritate care dupa mai multe priviri a devenit stanjenitoare, asa ca fiecare a luat decizia de a-l ocoli pe celalalt. Si cum de ce vrei sa fugi nu scapi, s-au vazut si mai des.
La un moment dat, el, crezand ca mai rusinat de atat nu se poate simti, si-a facut curaj si i-a zis: "zbori des?". Nu-si facuse un plan cu ce sa-i zica, si poate nu ar fi iesit un asemenea dezastru daca ar fi putut sa zica tot ce i-a venit pe moment sa zica: "zbori des pe aici?".
Dar fix dupa doua cuvinte ea s-a uitat la el si el si-a inghitit limba. Nu pentru ca era frumoasa, ca doar pentru un pescarus toate berzele arata la fel, ci pentru ca in fractiunea aia de secunda si-a dat seama ca ea vede pescarusul din el. Cum si-ar fi putut da seama? Mereu s-a simtit altfel si de abia incepuse sa-si accepte identitatea biologica. Si acum asta!
Nu s-au mai vazut in ziua aia, si fiecare a apucat-o in alta directie. El nu s-a mai gandit la patanie, in parte pentru ca era convins ca ea nu a auzit nimic din ce a zis, in parte pentru ca ii era frica sa gaseasca un inteles pentru toata intamplarea. De fapt nu sa gaseasca un inteles, ca ar fi acceptat cu bucurie orice inteles daca nu ar stiut de fapt intelesul adevarat, inteles care il speria.
Sa fi trecut vreo cativa ani pana cand a auzit o poveste despre un barzoi care a intrebat o barzoaica daca zboara des. Si in momentul ala a inceput sa zboare si nu s-a mai oprit pana nu a consumat tot regretul din el. Si cand s-a oprit a stiut ca nu poate exista un barzoi care sa sa fie dovada clara ca poveatea fusese reala, asa ca a decis sa se transforme in pescarus. Chiar daca a durat 6 luni, a fost mult mai usor decat se astepta, cum sunt de obicei lucrurile pe care stii ca trebuie sa le faci dar le tot amani. In dimineata in care s-a trezit pescarus era destul de aproape de mare. I-a fost deci usor sa se amestece cu alti pescarusi. Pescarusii oricum nu te baga in seama daca nu au ceva de impartit cu tine fix in momentul ala.
Aici intervine un cliseu, pe care nu stiu cum sa il evit. Cand eram mic am vazut "Wolf", cu Nicholson. Ei, fix asta patise si ea. S-a trezit intr-o dimineata ca e pescarus. Ea nu a avut norocul sa fie langa mare si inconjurata de alti pescarusi. Ea era cu berzele. Si berzele au inceput sa o atace, sa o impinga si sa o ciupeasca. Nu s-a gandit niciodata ca tocmai berzele, niste fiinte asa intelepte nu ar putea macar sa inteleaga ce vrea sa le spuna ea. Nu se simtise niciodata atat de trista, singura si tradata, dar totusi nu la asta ii stateau gandurile. Se gandea ca tocmai si-a inceput drumul pentru a-si gasi scopul, si nimic nu ii mai putea atrage atentia. Chiar si cand isi vedea penele murdare de sange acolo unde o ciupisera berzele vedea frumusetea din rosul puternic pe care il purta acum cu mandrie peste penele albe.
Intr-un final s-au gasit. Nici nu au vorbit primul an. Au stat impreuna, s-au jucat, s-au bucurat ca sunt unul langa altul cand le era greu si isi cautau motive sa isi arunce priviri taioase cand le era bine. Au facut tot ce au simtit ca vine natural, si partea cea mai frumoasa era ca nu aveau nevoie sa vorbesca ca sa comunice. Si pentru pescarusii din jurul lor era ca si cum nu ar fi existat.
La un moment dat el i-a zis, fara sa o simta niciunul ca pe momentul special in care isi aud prima data vocile: "Toti ceilalti pescarusi din jurul nostru sunt albi. Eu sunt negru. Tu nu ai nicio culoare. Esti transparenta pentru ei, de asta nici nu ne baga in seama, pentru ca pe tine nu te vad, iar pe mine ma cred nebun ca ma invart singur in cercuri. Dar la un moment dat o sa te faci alba, ca ei, si atunci nu o sa ma mai vezi. Si o sa vrei sa ramai cu ei, pentru ca o sa iti fie mai usor. Iar daca vrei sa vii la mine va trebui sa te zbati foarte mult. Nici nu iti imaginezi. Dar o sa ai un ajutor. O sa te uiti in jos si o sa-i vezi pe toti albi, dar, cu coada ochiului o sa ma vezi ca pe o umbra. Daca o sa iti aduci aminte de mine o sa stii ca trebuie sa te intorci."
Ea l-a injurat, l-a facut nebun, cum adica sunt albi, negri si transparenti? Fusese totul in capul ei, nimic dintre ei nu existase cu adevarat. I-a spus cat de mult il uraste si ce rau ii pare ca l-a intalnit. Ar trebui sa nu fi existat niciodata, el nu e nici pescarus nici barza. E un nimic!
Si a plecat. Nu s-a mai uitat niciodata inapoi.
Au trecut cativa ani. Dar nu ani din calendar, pentru ca, ar fi trebuit sa va dati seama pana acum ca anii sau lunile din poveste nu inseamna foi rupte de pe perete, ci ani de momente traite, ani din suflet, mult mai plini.
El mai era vazut din cand ca o umbra, o carcasa purtata de vant de colo-colo. De ea se stia ca traieste pe o insula, singura, impacata cu tristetea gandului ca nu se va putea intoarce niciodata la familia ei de berze si stiind ca intre pescarusi ar fi mai singura decat pe insula ei pustie.
Poate daca cineva si-ar fi dat seama ce inseamna ei doi, chiar si separat luati, sa nu mai zicem impreuna, toata suferinta lor nu ar mai fi avut loc. Lucru care poate parea bun, dar nu este deloc asa.
La un moment dat ajunsese si ea la fel de goala pe dinauntru pe cat era si el. Sau mai bine zis pe cat fusese el, pentru ca el nu mai era.
Dar, dupa zeci de ani, ea s-a gandit: daca totul a fost in mintea ei, cum de ajunsese ea sa fie peacarus? Si-a dat seama ca singura nu o sa afle, dar stia ca la ea pe insula nu o sa vina nimeni niciodata si ca ea nu ar mai putea ajunge la tarm. Totusi trebuia sa plece, asa ca a asteptat o zi cu vant bun, si-a deschis aripile rupte prin care fluiera vantul si s-a aruncat de pe o stanca.
E clar ca era o cochilie parasita si ca minte, altfel si-ar fi dat seama ca vantul pe care ea il vedea propice era de fapt cea mai mare furtuna din ultimii 100 de ani.
Si nu stiu cum, dar nici nu a observat ca de fapt nu e pasare, ci o punga izbita de vant. Nu a observat nimic, chiar credea ca merge spre tarm, anevoios dar destul de sigur. Nu si-a dat seama fix pana in momentul in care a lovit-o primul val.
Dupa asta s-a umflat carnea pe ea si golurile din aripi i s-au acoperit. Si-a dat seama unde e si si-a dat seama ca cel mai probabil nu o sa mai ajunga la mal decat dupa cateva luni, adusa de flux. Singur lucru pe care nu il stia era cat timp statuse pe insula.
S-a impotrivit ore bune, s-a luptat cu toata furtuna, dar avea momente, din ce in ce mai dese, in care pica, si nu mai putea face nimic pentru a-si misca aripile. Dar in cadere isi amintea de toate lucrurile oribile pe care i le spusese lui, si nu intelegea ce o posedase. Si de ciuda ca nu o sa poata indrepta lucrurile ii venea sa se incordeze pana explodeaza. Asta nu se intampla, in schimb ii tremurau putin aripile, destul cat sa prinda un curent de aer si sa se mai inalte cativa metri si sa mai amane putin contactul ei definitiv cu apa. Nu putea intelege de ce nu are niciun control asupra evenimentelor, chiar daca era atat de sigura care trebuie sa fie sfarsitul. Si sfarsitul nu trebuia sa fie asa! Nu acum si nu singura, fara el, fara pescarusul ei!
Furata de toate gandurile ei nici nu a observat cum aparusera in zare niste stalpi iesiti din mare. Noroc ca straluceau cand fulgera, altfel i-ar fi fost imposibil sa isi mentina directia. Erau departe, dar erau singura varianta ca totul sa nu se termine cu el crezand ca ea il uraste. Nu, nu se putea termina cu cuvintele alea! Si mai dadea inca o data pentru ultima data din aripi. Cateva ore a dat in continuu pentru ultima data din aripi.
Intr-un final a ajuns la stalpi, si acum ii putea vedea si fara ajutorul fulgerelor. Ii mai trebuia putin noroc sa se poata prinde de unul si ar fi avut sanse de a ajunge vie la mal. Chiar s-a bucurat putin, simtindu-se increzatoare. Ba s-a si uitat inapoi, ca sa-si dea curaj ca ce a fost mai greu a trecut. Si intr-adevar, furtuna era mult mai rea in spatele ei decat in locul in care era acum.
Inca o respiratie adanca, aripile stranse si plonjeaza spre un stalp. Dar fix cu un metru inainte de stalp, fara sa gandeasca, stare cu care devenise destul de familiarizata din pacate, isi deschide larg aripile, ocoleste stalpul, si se intoarce spre cel mai negru punct de pe cer. Nu a mai gandit deloc, veneau rafale de vant, o aruncau inapoi sute de metri in cateva secunde, ea se chinuia sa le recastige in jumatati de ora.
Intr-un final a ajuns acolo unde vroia sa ajunga, si fara sa poata vedea nimic si-a dat seama ce vazuse de fapt atunci cand intorsese capul sa vada prin ce a trecut: un stalp de lemn negru.
Si pe stalp era el, care venise si o astepta de doua luni in mijlocul marii.
Lasa un comentariu
Comentariile trebuie aprobate, deci nu vor apărea imediat pe site. E o soluție de moment împotriva spam-urilor.



©Sorin Buturugeanu - 2006-2018. Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrala sau partiala a materialului de pe acest site fara acordul autorului este ilegala.