M-am hotărât Mi-am dat seama recent că dintre toate lucrurile pe care le-aș putea face în viață, fotografia e domeniul care se împacă cel mai bine cu omul care vreau să fiu. Așa că am hotărât să merg mai departe în domeniul ăsta, de fapt să nu mai stau pe loc merg înapoi, și să mă înrolez într-o mașinărie care îmi va da pretextul să mă pun în mișcare. Am ales UNArte. Am citit de două ori procedura de admitere, m-am întrebat "asta e?", și am făcut primele două săptămâni de cursuri pregătitoare pentru secția foto-video.

Postul ăsta nu e unul de căutare a drumului personal ci doar de informare a celor care vor să facă același lucru. Ideea UNArte nu mi-e nouă, de câțiva ani mă gândeam la ea, și în fiecare an găseam foarte puține informații despre procedura de admitere, depsre ce se întâmplă la aceste cursuri pregătitoare și mai ales păreri ale celor care chiar au trecut prin asta.

În primul rând mi-au fost demolate niște idei despre ce însemnă o fotografie, ce înseamnă a fi fotograf și cum ar trebui să se facă fotografia ca artă. Faptul că mi-au fost demolate nu înseamnă că nu le voi construi la loc, dar vor fi puțin altfel. Am făcut cursurile (primele două săptămâni) cu Valeriu Mladin. Nu știu următoarele două cum vor fi sau dacă voi intra la facultatea asta, dar știu că acum gândesc (puțin) altfel. Prima dată când am prezentat portofoliul (pentru că se face și comentarea portofoliului) nu am primit decât o reacție pozitivă (din 60 de fotografii prezentate). Fotografia cu pricina mi-a plăcut mereu, fără să știu exact de ce, dar nu m-aș fi mândrit cu ea. Acum am o idee de ce-mi place. A doua oară când am prezentat fotografii mi-a strâns mâna și m-a lăudat. Pentru mine a însemnat mult nu faptul că am fost lăudat ci că am reușit să merg într-o direcție total opusă de aspirațiile mele în fotografie și să am un rezultat decent. Și acum îmi dau seama că acele aspirații nu aveau nimic de-a face cu arta.

Pe scurt: nu se cer fotografii comerciale, frumoase, de pus ca wallpaper sau pe site-urile de stock. Ceea ce se cere în etapa asta e compoziția, indiferent că e făcută cu bețe de chibrit sau clădiri. Mă bucur că am avut acel șoc care m-a scos total din zona de confort (dacă vroiam să rămân acolo nu m-aș fi apucat de ceva nou) și sunt chiar mândru că am reușit să trec acest mic test. A fost cineva în grup care prima dată a prezentat fotografii de nuntă (asta e ce-am reținut eu, posibil să fi fost și alt gen) destul de corecte iar a doua oară a prezentat o încercare de fotografie conceptuală.

Totul se rezumă la abilitatea noastră de a ne adapta. Au fost discuții (între cei care urmăm cursul) pe ideea că dacă vom face 3 ani ceea ce le place profesorilor vom pierde originalitatea. Adaptarea nu trebuie privită ca o plecare a capului în fața unor forțe mai mari, ci ca o șansă de a (ne, în primul rând) demonstra că putem face și ceva cu totul nou, ceva ce nu ne place în mod deosebit, sau încă nu ne dăm seama că ne place. Cel puțin eu așa aleg să o privesc.

O să încerc să postez de fiecare dată când apare ceva interesant în povestea asta, și să revin și cu fotografii făcute în perioada asta.